Vasile Alecsandri s-a născut la Bacău, la 14 iunie 1818. Cel care avea să ajungă poet, prozator, dramaturg şi om politic a învăţat în primele clase cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), iar din 1828, a devenit elev al pensionului condus de Victor Cuenim, unde a studiat până în anul 1834, când a obţinut rangul de comis. Ulterior a studiat la Paris, unde şi-a luat, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere, notează volumul „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

În perioada în care a studiat la Paris i-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza (care i-a fost coleg) şi pe Ion Ghica. Revenit în Moldova, a fost numit la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi (1840-1842), a devenit colaborator la publicaţiile „Dacia literară” (1840) şi „Propăşirea” (1844), apoi redactor şi proprietar al revistei „România literară” (1855). În 1841 a fost ridicat la rangul de spătar.

Casa memorială ”Vasile Alecsandri”, Mirceşti, jud. Iaşi, 14 august 1965.

Foto: (c) SANDU LAZĂR (SINDERMAN)/Arhiva istorică AGERPRES

Vasile Alecsandri a participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, a redactat unul dintre documentele programatice – „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu” – şi a colaborat la elaborarea programului politic „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, aminteşte „Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995).

După un an de exil în Franţa (1848-1849), a revenit în ţară şi a fost numit la conducerea Arhivelor Statului din Iaşi (1850-1853). În 1854 a călătorit la Londra, apoi la Paris, iar la revenirea în ţară i-a eliberat din robie pe ţiganii de la moşia sa din Mirceşti, judeţul Iaşi.

A fost una dintre personalităţile active în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române. În 1857 a fost ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, precum şi membru al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, iar în 1858 a fost ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei.

Vasile Alecsandri a fost ministru de Externe în guvernele de la Iaşi conduse de Vasile Sturdza (17 ianuarie – 6 martie 1859), de Ion Ghica (8 martie – 27 aprilie 1859) şi de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 10 noiembrie 1859), apoi în guvernul de la Bucureşti condus de Ion Ghica (11 octombrie 1859 – 28 mai 1860), menţionează volumul „Istoria guvernelor României” de Stelian Neagoe (Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995). În perioada februarie – iulie 1859 a fost trimis în misiune diplomatică pe lângă guvernele Franţei, Angliei şi Piemontului pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române. În 1885, avea să fie numit ministru plenipotenţiar în Franţa.

Vasile Alecsandri a debutat ca prozator în 1840 cu „Buchetiera de la Florenţa”, publicată în paginile „Daciei literare”, iar ca dramaturg – cu „Farmazonul din Hârlău”, jucată pe scena teatrului ieşean la 18 noiembrie 1841.

Creaţia sa din perioada Revoluţiei de la 1848 are un pronunţat caracter militant. A scris piese de teatru, precum şi poezii cu un puternic suflu mobilizator. În martie 1848 a apărut poezia sa „Către români”, mai târziu cu titlul „Deşteptarea României”, poezie care a circulat pe foi volante. O primă versiune a „Horei Unirii” datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. În 1856, angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând „Hora Ardealului”) „Hora Unirii”, se arată în volumul „Proză”, Vasile Alecsandri (Editura Albatros, Bucureşti, 1974).

Între 1852-1853 îi apar, la Iaşi, două culegeri de poezii populare – „Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate”, iar în 1853 – volumul de versuri „Doine şi Lăcrimioare”. Mai menţionăm, între altele, ciclul „Pasteluri”, publicat între 1868-1869 în „Convorbiri literare”, precum şi ciclul „Ostaşii noştri” (tipărit în volum în 1878).

Dintre piesele pe care le-a scris amintim: „Iorgu de la Sadagura” (1844), „Iaşii în carnaval” (1845), „Chiriţa în Iaşi” (1850) şi „Chiriţa în provincie” (1852), „Boieri şi ciocoi” (1874), „Sânziana şi Pepelea” (1883), drama istorică „Despot-Vodă” (1879, distinsă, în 1881, cu Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române), „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu” (1884) ş.a.

S-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Literare Române (1866), a fost membru fondator (2 iunie 1867) şi membru de onoare (23 august 1871) al Societăţii Academice Române, preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române (1879-1886), potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

În 1878 a fost premiat de Societatea pentru Studiul limbilor romanice de la Montpellier pentru „Cântecul gintei latine”, scris în toamna anului precedent.

Vasile Alecsandri a murit la 22 august 1890, la Mirceşti, judeţul Iaşi. În prezent, Teatrul Naţional din Iaşi îi poartă numele – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”.

AGERPRES/(Documentare – Marina Bădulescu, Ruxandra Bratu; editor: Irina Andreea Cristea, editor online: Alexandru Cojocaru)

***Explicaţie foto din deschidere: Bustul scriitorului Vasile Alecsandri amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cişmigiu, Bucureşti, 1 iulie 1943.