FRAGMENT DE ISTORIE: Semnarea Tratatului de pace cu Austria la Saint-Germaine-en-Laye (10 septembrie 1919)

Desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat recunoaşterea internaţională prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria – care recunoştea unirea Bucovinei cu România – semnat la 10 decembrie 1919 (celelalte puteri îl semnaseră la 10 septembrie acelaşi an), prin Tratatul de la Trianon cu Ungaria – care recunoştea unirea Transilvaniei cu România, semnat la 4 iunie 1920, şi prin Tratatul de la Paris, prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (care nu l-a ratificat însă) recunoşteau unirea Basarabiei cu România, semnat la 28 octombrie 1920. Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (de România la 10 decembrie 1919), a reconfirmat, printre altele, frontiera româno-bulgară din 1913, potrivit volumului ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008).

Tratatul de pace cu Austria a generat mari dispute între reprezentanţii marilor puteri şi cei ai ţărilor mai mici, constituite sau reîntregite, generate mai ales de problemele teritoriale şi etnice aflate pe agenda discuţiilor.

Château de St-Germain en Laye, locul semnării Tratatului de Pace cu Austria

Sursa foto:  Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe/Facebook

Reprezentatul României la Conferinţa de Pace, primul ministru Ion I.C. Brătianu a subliniat, la 31 mai 1919, că încheierea păcii cu Austria nu lăsa nicio îndoială asupra unirii Bucovinei cu România; totodată, el a făcut propuneri vizând modificarea unor articole. Potrivit acestuia, în textul acestui tratat, României îi erau impuse condiţii care îi jigneau independenţa politică şi îi compromiteau grav libertatea economică. El făcea referire la faptul că România trebuia să semneze un ”tratat al minorităţilor”, iar marile puteri să aibă dreptul de a verifica dacă drepturile acestora erau respectate şi, de asemenea, să acorde ”liberul tranzit” pe teritoriul său pentru mărfurile şi persoanele aparţinând puterilor aliate, ceea ce afecta sursa de venituri ale statului, notează lucrarea ”Istoria românilor. România întregită (1918-1944)” (vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Sursa foto: mvu.ro

La 2 iulie 1919, şeful guvernului român Ion I.C. Brătianu îşi anunţa plecarea de la Paris, transmiţând, în acelaşi timp, Consiliului Suprem aliat, un memoriu amplu prin care reamintea sacrificiile făcute de România prin participarea sa la Marele Război şi relua mai multe critici la adresa aliaţilor, printre care şi aceea cu privire la modul unilateral şi arbitrar în care se stabiliseră noile graniţe ale ţării. Cele două concluzii ale nemulţumirilor guvernului român erau: prima – „Nevăzându-şi recunoscute fruntariile care-i garantau siguranţa teritoriului, România se găseşte în război declarat cu vecinii bolşevici ruşi şi unguri pe când ostilităţile au încetat în restul Europei de mai mult de şapte luni. În acelaşi timp, populaţiile neromâneşti din ţările româneşti sunt întreţinute într-o agitaţie continuă prin nehotărârea soartei ce le este rezervată.” şi a doua – „Stipulaţiunile îndoielnice relative la minorităţi n-au făcut decât să organizeze această stare de agitaţie, şi din această cauză „[…] România nu poate primi clauzele din tratatul cu Austria privitor la garantarea drepturilor minorităţilor şi la organizarea tranzitului şi a negoţului (art.60)”. În concepţia sa – scria Brătianu – cele două reglementări prevedeau o obligaţie „[…] ce nu s-a impus niciodată până acum, nici măcar unui duşman învins […]. Pentru România este o situaţie ce nu corespunde nici drepturilor ce i se recunoscuseră, nici condiţiilor indispensabile siguranţei sale internaţionale, cât şi păcii ulterioare”, se arată în lucrarea „Tratatele de pace ale României (1918-1920)” (Horia Vladimir Ursu, Editura C. H. Beck, 2014).

Sursa foto: mvu.ro

Un răspuns faţă de acest demers românesc a venit la 11 iulie, transmis de ministrul de externe al Franţei, Stephen-Jean Marie Pichon, prin intermediul însărcinatului său cu afaceri la Bucureşti, Henri Cambon. Potrivit oficialului francez, cu privire la problema unirii Basarabiei, se comunica că încă nu se luase nicio hotărâre, dar, comisia competentă în materie, propusese deja, recunoaşterea alipirii Basarabiei la România. În ceea ce privea a doua problemă, Pichon apăra dreptul Consiliului Suprem de a cere garanţii pentru respectarea drepturilor minorităţilor, arătând că statele membre ale Consiliului „au contribuit în mod esenţial la crearea unor state sau la reconstituirea lor pe baza unităţii naţionale, ci şi din faptul noua repartiţie teritorială se află în fond plasată sub garanţia lor generală, fiindcă Societatea Naţiunilor îşi găseşte forţa, esenţialmente, în mijloacele de acţiune ale Marilor Puteri”.

Sursa foto: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe/Facebook

Dacă contestările României cu privire la art. 60 din Tratatul de pace cu Austria nu mai puteau avea niciun efect, întrucât acesta fusese deja semnat de statele interesate, tratatul privind drepturile minorităţilor mai putea fi negociat, întrucât acesta urma a fi semnat între ţările aliate şi asociate şi România. Tratate similare semnaseră şi Polonia concomitent cu semnarea Tratatului de pace cu Germania la 28 iunie 1919, de Cehoslovacia şi Regatul sârbo-croato-sloven, la Saint Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919 – odată cu Tratatul de pace cu Austria – de Grecia şi Armenia la Sevres la 10 august 1920, împreună cu Tratatul de pace cu Turcia. Textele tratatelor privind drepturile minorităţilor avea prevederi generale similare pentru toate ţările, dar şi unele specifice. Guvernul de la Bucureşti a respins aproape în integralitate textul destinat României (varianta de proiect din 8 august 1919).

Hartă a Bucovinei de Eusebiu Pașcan, 1914 (după Eduard Fisher), MNIR

Sursa foto: mvu.ro

La 12 septembrie 1919, la două zile după refuzul semnării Tratatului cu Austria, dar şi al celui privind minorităţile, I.I.C. Brătianu a prezentat regelui Ferdinand demisia sa din funcţia de premier. La 27 septembrie a fost constituit un nou guvern, condus de generalul Arthur Văitoianu. Consiliul Suprem a trimis numeroase note ultimative prin care România era somată să semneze acest tratat, dar autorităţile de la Bucureşti nu s-au conformat. Un nou guvern a fost creat, în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, condus de Alexandru Vaida-Voevod. După o serie de întâlniri cu reprezentanţii Aliaţilor (1-3 decembrie), Al. Vaida-Voevod a declarat că executivul României urma să semneze Tratatul de pace cu Austria, cu anumite condiţii. El cerea să se renunţe la preambulul din ”Convenţia specială” a Tratatului de la Saint-Germain în care se aprecia că independenţa României fusese recunoscută în 1878, cu condiţia de modificare a Articolului 7 din Constituţie. În urma eforturilor depuse de Victor Antonescu, ministrul României la Paris, s-a obţinut amânarea termenului de expirare a ultimatumului de la 2 până la 8 decembrie 1919 şi modificarea literei şi spiritului tratatului minorităţilor. Reprezentanţii aliaţi au comunicat aprobarea lor în ceea ce priveşte schimbarea tratatului minorităţilor, dar au condiţionat-o, de acceptarea ultimatumului.

Alexandru Vaida-Voevod (27 februarie 1872- 19 martie 1950), om politic, medic, publicist, diplomat, lider marcant al Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc.

Sursa foto: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe/Facebook

În Tratatul de pace cu Austria, la Art. 59, se stipula faptul că aceasta renunţa „[…] la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de fruntariile României astfel precum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate şi asociate”. Această procedură s-a realizat ulterior, fiind anunţată la 22 decembrie 1919, atunci când ajungea la Bucureşti, comunicarea Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace, conform căreia la 18 decembrie se stabilise frontiera României „cu Galiţia Orientală, în Bucovina de la Nistru până la vechea frontieră între Ungaria şi Galiţia”. Art. 60 din tratatul în cauză, prevedea că „România consimte la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate şi asociate, a unor dispoziţiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei”. Tratatul a fost semnat de România la 10 decembrie 1919 şi a intrat în vigoare la 4 septembrie 1920, atunci când guvernul român depunea instrumentele de ratificare la Paris, conform volumului amintit anterior.

AGERPRES/(Documentare – Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Andreea Preda)

Sursa fotografiilor: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe/Facebook